Scrisoare catre o prietena

Intorcandu-ma din Delta
..
...ma crezi ca as fi facut orice sa aman aceasta intoarcere?!
In Delta a fost frumos si nu privind cazarea sau oricare alte aspecte legate de confort ci de tot ce am putut vedea..Sentimentul ca esti atat de mic si asta din toate punctele de vedere, este atat de coplesitor..
Acolo, oricare alt gand legat de propria-ti persoana, ti se pare.. inutil. Ti se ofera prilejul sa traiesti momentele starii despre care, cei mai multi dintre noi, doar citim in cartile lui Osho: 'starea fara de ganduri'. Te surprinzi..'negandind'; doar privind imensitatea unui peisaj in care, pari ratacit sau, detaliile unui nufar, detalii ce-ti dezvaluie perfectiunea...Vazusem in februarie Delta, doar o zi, bantuind cateva ore pe canale si ascultand un localnic, spunandu-mi ca 'acum e moarta'...Vasusem atunci o alta imagine a Deltei, pe care as fi numit-o in multe, foarte multe feluri dar, in nici un caz,'moarta'.Si atunci mi s-a parut minunata,asa cu apele canalelor Dunarii inghetate,cu stuful ramas drept dar uscat, cu bratele copacilor ce pareau a ruga cerul sa le imbrace si cu cele cateva pasari ce nu o parasisera...Nici eu nu as fi facut-o. Nici atunci si nici acum...Acum, cu atat mai putin..Ma uitam, ascultam 'omul' ce traieste acolo iar extrapoland, imi dadeam seama ca, oricat am fi de modesti sau nu, spiritual vorbind, tot 'mici' ramanem..Cum fiecaruia dintre noi, ni se pare ca 'celalat' are mai multe 'oportunitati de viata', acolo unde este..M-am surprins cum ramaneam muta de uimire nesurprinzand, nici macar o urma de 'extaz' pe fata celui care m-a dus cu barca, la vederea unui grup de lebede, cu puii urmandu-le..Imi era 'frica' sa si respir, de teama de a nu le speria, de teama scurtarii propriei mele bucurii, de a le privi.Suntem atat de mici...realizam atat de putine, cu exceptia dezamagirii altora, asemeni noua...Ne reducem existenta la ce ne inconjoara dar este facut exclusiv, tot de noi..inclusiv sentimentele ce le-am inventat ca si oameni: gelozie, invidie, ura, frustrare...Astea toate, ne sunt 'proprii inventii'.EL, nu ne-a lasat decat dragostea iar pe ea, o pervertim continuu....Dupa ce vezi un apus, crezi ca ai vazut cel mai frumos lucru ce l-ai fi putut vedea dar, vine dimineata si, acelasi soare care 'ti-a ars inima', ti se arata alt fel, in alte culori, printre alte frunze sau nori, uimindu-te din nou sau, facandu-te sa ti se taie respiratia...As putea povesti intr-una si, probabil ca ar fi unul din foarte putinele lucruri ce mi-ar mai face placere; as putea sa-ti povestesc cum curge Dunarea spre Mare..poate ca o femeie indragostita, spre intalnire...grabita, sa il revada, emotionata, ezitand dar, intr-un final, lasandu-se in 'voia sortii'...Acolo, la varsare in mare, culorile se amesteca devenind..una, valurile se amesteca devenind una ...nu mai poti delimita:asta e Dunarea,asta e Marea..A fost o 'gura de oxigen'...Nu ma mai gandesc ca, insuficient pt.un ...'asmatic cronic' si stiu, din pacate, ce inseamna asta.Am 'trait si experienta asta'...Toti suntem 'asmatici'...Nici unul, sau mult, mult prea putini dintre noi, 'respiram' cu adevarat, viata si frumusetea ce ne-au fost daruite...Marea noastra majoritate, ne intoxicam cu noxele propriilor ganduri, sentimente, actiuni..Suntem atat de mici si am devenit atat de rai...Ne inchipuim a fi atat de mari si speciali...De cata dragoste poate da El dovada, suportandu-ne 'micimea' ?! A fost atat de frumos, Ina. Iti scriu tie aceste cuvinte..Ele, vin din 'adevarul meu', aflat 'dincolo de timp', nu din ceea ce las la vedere 24 de ore din 24...Sentimentul trait zilele astea, imi va fi coconul adevaratului meu suflet..Nu al gandurilor ce le am, nu al faptelor ce le fac, nu al judecatilor ce le emit doar om fiind...